Din suflet, cum nu am spus-o nimănui niciodată.

Posted by: Carla on: 14/08/2010

• In: Alimentatie | Sanatate | Scrise de mama
• Comment!

Nu sunt genul de om care să-și exteriorizeze sentimentele cu mare ușurință, cu atât mai mult pe o pagină publică de internet, cum este acest blog, supus judecății oricui. Însă astăzi, tocmai din acest motiv – al deschiderii acestor cuvinte către oricine navighează pe internet, aș vrea să spun câteva lucruri, extrem de personale, legate de alăptat.

Mai precis legate de eșecul de a alăpta.

În plină Săptămână mondială a alăptării, blogosfera a suportat o avalanșă de articole, mai mult sau mai puțin personale, cu un conținut mai mult sau mai puțin “politically corect“, legate de acest subiect atât de delicat și atât de intim, unic din punct de vedere al experienței fiecărei mame! Chiar și fără acest prilej, internetul abundă de informație “tehnică”, de sfaturi despre ”cum să” dar mai ales ”cum să nu” , despre cât de bună mamă ești dacă alăptezi și despre ceea ce constituie nesfârșita polemică vis-a-vis de faptul că  “Nu există să nu poți alăpta! Eșecul se datorează faptului că nu ai avut voință suficientă sau, în cazurile indulgente, că nu ai fost ajutată la momentul potrivit să reușești!“

Eu personal am o mare problemă cu toate aceste articole, indiferent de cât de binevoitor și plin de înțelegere este tonul pe care ele au fost scrise. Nu am o problemă cu autoarele acestor articole, ci doar cu faptul că – pe mine ca mamă ce nu a reușit să alăpteze – toate aceste articole m-au făcut să mă simt rău! Vinovată. Pentru că în spatele tuturor cuvintelor gen “Nu te-ai străduit suficient!” și până la mult mai blândele “Ok, nu e vina ta că n-ai reușit, doar că n-ai avut conjunctura potrivită!” plutește spectrul eșecului de a mai fi vreodată o mamă bună pentru copilul tău. Sunt cuvinte nespuse, dar care transpar din fiecare text citit, din fiecare comentariu al mamelor care au alăptat. Dacă n-am dreptate, spuneți-mi că sunt paranoică și că ceea ce susțin se datorează exclusiv vocilor mele interioare și a proceselor mele de conștiință, însă cred că mamele aflate în situația mea îmi pot da, totuși, dreptate.

Am citit, printre alte articole, un text minunat, care întradevăr te face să crezi că “Laptele mamei nu are substitut“. Un articol pe care l-am sorbit ca pe o dulce otravă, cu un fel de dorință aproape masochistă de a învârti, din nou, cuțitul într-o rană încă deschisă și teribil de dureroasă… Și la final am plâns, nu mi-e rușine să recunosc. Am plâns citind că “nu e duioșie mai mare, fericire mai deplină și iubire mai absolută decât în mama care-și alăptează pruncul.” Ca și cum eu nu aș mai avea nicio șansă de a fi pe deplin fericită alături de copiii mei.

Să vă spun eu cum se vede din sufletul meu.

Când naști prematur, când copilul tău (sau copiii – în cazul meu), are nici jumătate din greutatea unui nou-născut la termen (care și el, la rândul lui, e atât de mic și vulnerabil când se naște), când vezi acel boț de carne și sânge de-l poți cuprinde-n palme și plânsul lui e mai firav ca zgomotul de fond al aerului condiționat, când plângi la rândul tău și nu știi dacă lacrimile tale sunt de fericire că ești mamă sau de disperare că acea minusculă creatură nu va avea forța de a rămâne în lumea ta, când petreci săptămâni, sau chiar luni privindu-ți copilul câteva minute pe zi, printr-un perete de sticlă, și-l vezi conectat la o sumedenie de aparate, inert, atât de mic că nici nu poți percepe mișcările pieptului său respirând, când nu știi dacă va fi sănătos sau bolnav sau, uneori, n-ai nici măcar speranța că va trăi, doar atunci când Dumnezeu te încearcă în acest fel cumplit îți poți iubi copilul la modul absolut și nicio fericire nu poate fi mai deplină decât să știi că a luptat pentru viață și a învins și va fi un copil sănătos și normal. Acel copil nu are nici măcar forța de a trăi prin propriile puteri; nici vorbă să poată face efortul de a suge de la pieptul mamei… iar mama face uneori eforturi supraomenești pentru a-i oferi copilului laptele său; se mulge pănă la sânge întocmai cum alte mame cunosc durerea de a-și învăța copilul să sugă corect; petrece ore în șir mulgând picătură cu picătură, sărind peste somn sau relaxare, depășind limite nebănuite ale epuizării fizice și afective, întocmai cum alte mame se luptă cu pruncul la sân zile, nopți, săptămâni neîntrerupte, până ajung să alăpteze natural… Și face toate acestea singură, într-o cameră de spital, fără copilul ei aproape – pentru ca lactația să-i fie stimulată, cu disperarea că vocea ei – pe care bebe i-o cunoaște din burtică – îi va fi străină când îl va putea, în sfârșit, strânge la piept, cu credință și speranță oarbă într-un Dumnezeu ce până atunci i-a fost poate indiferent – oferind ca monedă de schimb orice pentru viața și sănătatea micuțului ei, cu durerea că micuțul ei nu cunoaște căldura pieptului mamei sale, nu cunoaște alinare atunci când plânge, singur, într-un incubator (apropos, știați că un copil prematur nu are fortă nici măcar să plângă? Și orice durere, orice spaimă, orice sentiment atât de înspăimântător – cum e cunoașterea lumii în acest fel atât de brutal – rămâne prizonier în el, chinuindu-l fără putința de a se elibera în vreun fel?)… Vă imaginați singurătate și angoasă mai mare decât a copilului născut prea devreme, rupt de mama sa ca și cum i-ai fi rupt o bucată din propriul trup translucid și aruncat într-un acvariu de sticlă, fără nicio prezență umană permisă, în afara mâinilor în mănuși chirurgicale ale asistentei medicale ce îl gavează și îi schimbă scutecelul, din rațiuni de microbi, bacterii și supraviețuire ?!

Cum rămâne cu toate aceste mame, care-și duc cândva copilul acasă și acesta  – obișnuit cu biberonul – refuză sânul, refuză efortul suplimentar de a “lupta” pentru hrana sa? Oare aceste mame mai pot găsi în ele putere de a-și chinui copilul, de a-l înfometa în virtutea alăptării naturale, de a-l privi cum plânge și se chinuie, flămând, să deprindă ceva ce el a învățat deja să facă altfel?! Vă spun eu: nu! O mamă chinuită în acest fel, odată rămasă doar ea și copilul, nu mai vrea decât să-l vadă sănătos, sătul și fericit. Cu prețul laptelui matern, al pierderii acestui lapte, își va hrăni copilul cu biberonul, doar pentru a ști că pruncul ei ia în greutate, că recuperează ceea ce la naștere nu a avut, doar pentru a nu-l mai face să plângă, pentru a nu-l chinui mai mult decât chinul permanent al primelor săptămâni de viață…

Credeți că aceste mame își vor iubi copilul mai puțin decât celelalte, credeți că nu-l vor strânge tare la sân, ore și zile în șir, încercând să compenseze absența afectivă din primele săptămâni?! Credeți că acel copil nu simte, în tot acest timp, mirosul pielii mamei, căldura pieptului său, bătăile inimii atât de familiare din burtică?! Nu la toate acestea se referă, de fapt, partea afectivă, emoțională, a alăptării?! Credeți că o mamă care face toate acestea cu disperare și totală dedicație este mai prejos ca mama care alăptează cu ochii la televizor?! Sau ca mama văzută de mine într-un parc, ce alăpta un copil de câteva luni, citind absorbită o revistă glossy?! Credeți că numai conexiunea fizică guriță-sân poate crea acea legătură minunată cu propriul copil, asemeni personajelor din Avatar, care-și conectau cozile la animalul călărit, pentru a atinge un nivel comun al conștiinței de sine?

Da, știu, alăptatul, făcut cu sufletul, cu întreaga ființă acolo, lângă copilul tău, îți dă un sentiment unic de “neînlocuibil” … Da, alăptatul nu înseamnă doar nutriție, o spune o mamă ce a avut găleți de lapte și a aruncat  mare parte din el la chiuvetă, hrănind  simultan doi copii, nu unul! O spune o mamă ce și-a ținut fetițele la sân de nenumărate ori, fără speranța ca acestea să sugă laptele ce-i curgea șiroaie în poale, doar din dorința de a simți și ea, ca alte mame, că a pus copiii la sân și mai ales din dorința ca acei copii să  nu pornească în viață cu “handicapul” afectiv de a nu fi simțit gustul și căldura sânului mamei lor…

Da, “alăptatul este în primul rând emoție. Sentiment. Iubire.” Dar nu este EMOȚIA, SENTIMENTUL, IUBIREA. Emoția că, peste orice obstacole, ești mamă și vrei să fii cea mai bună mamă pentru copilul tău! Sentimentul că vei reuși să compensezi, afectiv, absența sânului… Iubirea necondiționată pentru copilul tău, un copil care – la rândul său – te va iubi necondiționat, chiar dacă mai târziu va afla că nu l-ai alăptat!

Vorbiți-le acestor mame despre dorința insuficientă de a alăpta, despre depresia post-natală sau despre lipsa ajutorului la aspirat casa, din cauza căruia n-au avut ele timp sau ambiție să stea cuminți și răbdătoare cu copilul la sân… Și nu, nu-mi spuneți acum că eu am adus în discuție un caz aparte al copiilor prematuri, și că mamele lor nu intră în discuție… La fel cum nu intră în discuție nici mamele bolnave, a căror lactație e întreruptă medical, pentru a le fi salvată viața sau sănătatea… sau al copiilor bolnavi, să luăm exemplul copiilor cu suflu sistolic, a căror inimă poate ceda de la simplul efort de a suge la sân… Sau al celor care aduc “scutire medicală” că au vrut, dar n-au putut… Pentru că, dacă excludem toate aceste cazuri, despre cine mai rămâne de discutat?!

Închei cu încă un citat din același articol minunat: “experiența maternității nu se definește exlusiv prin alăptat“. Amin.

______________________________________________________

Inițial m-am oprit aici cu ceea ce aveam de spus dar, recitind toată avalanșa de gânduri  lăsate să se rostogolească, atât de personal, la picioarele căutătorilor virtuali de secrete într-ale alăptării, aș vrea să mai adaug că:

Nu acuz pe nimeni de nimic și sincer nu cred că intenția de a face lucrurile să sune atât de radical este, în majoritatea cazurilor, voită sau gândită în acest fel. Cred că pur și simplu există o prejudecată, sau mai bine zis un stereotip de care majoritatea nici nu ne dăm seama, dar pe care îl lăsăm să alunece printre rânduri. Este sentimentul că fiecare mamă care a alăptat, oricât de deschisă și înțelegătoare ar fi față de situația celor care n-au făcut-o, își atribuie (in)conștient o anume poziție de superioritate. Un fel de “Vai, dragă, înțeleg că n-ai putut și-ți sunt alături, dar dac-ai ști ce-ai pierdut...“

Apoi există crezul că un copil nealăptat va avea fără doar și poate o relație defectuoasă cu mama sa, pe percursul întregii sale vieți, din cauză că între ei nu s-a creat acea sublimă legătură afectivă a unirii la sân. [Ah, da, alături de afirmația  în aceeași notă academică, cum că un copil nascut prin cezariană va fi mai puțin iubit de mama sa și se va dezvolta mai "altfel" față de ceilalți copii născuți natural, poate din cauză că nu i-a fost presat capul în momentul expulziei?!  lol] .Sunt persoane care afirmă că ele însele au fost văduvite la naștere de sânul mamei, precum și de prezența mamei aproape, iar lipsa sânului a făcut ca relația mamă-fiică să nu fie strânsă niciodată. Ciudat cum această relație disfuncțională nu e pusă pe absența efectivă a mamei din viața copilului, ci pe privarea de sân…

Fără a pretinde că sunt expertă în domeniu și fără nicio urmă de ironie, vă rog lecturați orice lucrare de psihologia copilului și veți găsi acolo teoria unanim acceptată că întreaga dezvoltare afectivă a copilului, respectiv a adultului de mai târziu, este o consecință directă a dezvoltării atașamentului mamă-copil din primii 3 ani de viață. Cu alte cuvinte, legătura copilului cu mama, atenție (!!!) în primii 3 ani de viață (nu 6 luni, 8 luni, sau 2 ani  – până la întoarcerea mamei la serviciu) este fundația, temelia pe care acel individ își va construi întreaga sa personalitate, întregul mecanism de relaționare cu el însuși și cu lumea exterioară. Încrederea în oameni, sinceritatea, curajul, capacitatea de a-și controla emoțiile și sentimentele și mai ales de a le împărtăși celorlalți – iată numai câteva atribute ale “omului frumos și complet” care se datorează exclusiv relației cu mama din primii ani. Oricât ar fi de autodidact omul matur de mai târziu, oricâtă capacitate de înțelegere ar avea și oricâtă dorință de a-și modela personalitatea, acest “handicap” al absenței mamei în primii ani de viață (fie că absența este fizică sau doar în sens figurat) nu poate fi compensat de nimic… Și n-am spus-o eu, au spus-o psihologi din toate timpurile. [Fac o paranteză și, în sprijinul acestei afirmații, vă dau și un exemplu personal: pe mine mama m-a alăptat și totuși n-am avut o relație chiar de nota 10 cu ea, până la maturitate. De ce? Poate pentru că, datorită conjuncturii, mi-am petrecut copilăria la bunici și de acolo un proces firesc și inevitabil de oarecare înstrăinare între noi? ]

Lăsați-mă să cred, în totala mea ignoranță, că a-ți construi o relație frumoasă cu copiii tăi nu depinde exclusiv de alăptare și că sânul nu este o condiție eliminatorie, necesară și suficientă, pentru a avea un copil armonios dezvoltat – pe toate planurile – și fericit.

Vreau să cred asta, pentru că am două fetițe minunate de crescut, pe care nu le mai pot pune la sân!…

Etichete: a fi mama buna, alaptare, atasament mama-copil, copii prematuri, dezvoltarea copilului, esec, fanatism, lapte formula substitut al laptelui matern, propaganda