Dragostea în vremea bronșiolitei

Posted by: Carla on: 10/01/2011

• In: Album de familie | Sanatate
• Comment!

Nici nu știu de unde a început totul. Poate de la mine, încercând să păcălesc cu paracetamol în fiecare seară, încă de la Crăciun, o răceală păcătoasă care nu s-a lăsat nicicum intimidată și n-a renunțat să-mi dea târcoale, până m-a prins și m-a lovit direct în moalele capului… Poate de la buni-buni, victimă a cuptorului electric cu jet de aer pentru auto-răcire, de la care s-a ales cu o falcă umflată, dureri îngrozitoare de măsele, apoi o răceală similară… Poate de la soră-mea care, răcită fiind și ea, s-a tot învârtit pe lângă noi… sau poate de la oricare dintre prietenii și rudele care au gravitat, zile întregi, în jurul măzărichilor…

Mă așteptam să răcească, dată fiind conjunctura acestei vacanțe și iminența întâlnirilor cu atâția oameni străini, posibili purtători de viruși și bacterii de tot soiul. Dar nici în cele mai urâte scenarii nu-mi imaginasem ce se va întâmpla.

În 1 ianuarie, măzărichile s-au trezit mucoase, cu năsucurile înfundate, cu puțină febră și o tuse ușoară. Fiind sâmbătă și  având simptome deloc îngrijorătoare, le-am tratat cu sirop Stodal, Paracetamol supozitoare pentru febră și picături Vibrocil în nas, plus aspirări frecvente. Noaptea următoare, însă, a fost mai rău. Cu secreții nazale tot mai abundente, fetele abia au reușit să doarmă în scurte reprize, restul timpului plângând ba din cauza dificultăților de a respira, ba din cauza ”batistei bebelușului” – pe care am folosit-o de câte ori a fost nevoie, spre ”bucuria” vecinilor… Duminică situația s-a înrăutățit și mai tare, astfel încât am decis să mergem cu ele la Urgențe, pentru a verifica dacă n-au probleme la plămâni sau rosu în gât și pentru a primi un tratament corect. Nu avem pediatru în Timișoara și nu avea rost să lăsăm problema pe a doua zi.

Am făcut, seara, un drum la Spitalul Bega, a cărui cameră de urgențe arăta deplorabil, semănând mai degrabă cu un cabinet medical sătesc, sau cu cămăruța portarului, decât a cameră de gardă. Un medic repezit și cu un stil ciudat de a vorbi (despre care ulterior am aflat ca e un reputat pediatru timișorean) le-a consultat pe fete sumar, punându-le un diagnostic de ”laringo-faringită” iar ulterior, după ce a apăsat-o pe Sofia undeva pe ureche și micuța a izbucnit în plâns, a decretat că au și o otită medie asociată. Am primit o rețetă cu ceva medicamente și ne-am trezit înapoi în stradă, mai nedumeriți decât venisem. Nu pricepusem nimic, nici din consultul fetelor, nici din medicația prescrisă. Așa că am decis să facem o vizită și la celălalt spital de copii, Luis Țurcanu, unde am presupus că lucrurile ar trebui să se petreacă mai atent și ”profesional”… Am nimerit, însă, pe mâna unui rezident care ne-a prescris un cu totul alt tratament, care le-a verificat pe fete în urechi cu un aparat special și a constatat că n-au absolut nimic și ne-a făcut recomandări medicale total opuse primului medic. Am plecat și de acolo așa cum venisem: habar n-aveam ce au fetele și cât e de grav.

Cu toate rețetele în mână am intrat în prima farmacie, unde o farmacistă amabilă și pricepută, cum rar am mai găsit în ultima vreme, a avut răbdarea de a-mi explica ce face și pentru ce se oferă fiecare dintre medicamentele prescrise. Aveam, pe rețete, medicamente complet inutile sau inadecvate diagnosticului pus fetelor, aveam un medicament interzis copiilor sub 2 ani și medicamente ce dublau efectul altora, fără nicio noimă… Am plecat acasă cu un melanj al rețetelor prescrise de cei doi medici, decisă să merg pe mâna farmacistei și a experienței sale și, nu în ultimul rând, pe propria mea judecată și intuiție.

Tratate astfel, cu o medicație ușoară și cât mai neinvazivă, măzărichile au continuat să tușească urât, să ”mucifereze” în exces și să facă febră ușoară încă două zile, acompaniate și de noi – părinții – loviți crunt de o răceală cum de multă vreme n-am avut.

Miercuri dimineață, brusc, starea fetelor s-a deteriorat rapid, amândouă având dificultăți mari de a respira. Am fugit cu ele la un cabinet privat, unde o doctoriță pediatră le-a consultat amănunțit. Pronostic sumbru: internarea în spital era iminentă, starea respiratorie a fetelor era foarte gravă și necesita antibiotice, tratament intravenos și aerosoli cu tot felul de substanțe, sub strictă supraveghere medicală…

Am făcut și am promis orice, ca să nu ajung la internare… spitalul este aglomerat în această perioadă peste capacitate, copii dorm și câte doi în pat (fetele sigur ar fi fost înghesuite împreună, fiind surori și având același diagnostic), mama are la dispoziție doar un scaun pe care trebuie să stea și să doarmă pe perioada internării (în cazul nostru minim 5 zile), condiții de preparare a hranei copiilor nu există, toți copiii sunt în prezent contaminați cu Rotavirus, e mizerie, nu există rezerve  – ci doar saloane cu mai multe paturi și așa mai departe… M-am îngrozit. M-am imaginat singură acolo, cu amândouă fetele în brațe, bolnave, plânse toate trei, nedormite, nespălate, fără a putea nici măcar să le aspir năsucurile… Am fost disperată, aș fi făcut absolut orice ca să nu ajungem condamnate la un asemenea chin neomenesc!

Am reușit, astfel, să obțin un tratament la domiciliu, cu condiția să găsim o asistentă care să ne facă tratamentul intravenos la 8 ore, timp de o săptămână, iar noi să ne adunăm toate puterile pentru a ne ocupa de fete cât mai bine, clipă de clipă… ”E nevoie de o asistentă curajoasă și de o mamă curajoasă!” ne-a spus doctorița, știind prin ce vom trece în următoarele zile și nopți… După multe telefoane și intervenții am găsit asistenta curajoasă, chiar în rândurile angajatelor la UPU. Mai mult de atât nu puteam spera!

Ce a urmat apoi…

Nopți albe, petrecute cu fetele plângându-ne în brațe, sufocându-se din cauza secrețiilor tot la câteva minute și respirând șuierat ca două locomotive… Aspirații continue, plânsete continue, tratamente continue… Injecții cu Hidrocortizon hemisuccinat, de 3 ori/zi, aplicare de branule (pentru 2 branule, Nati a avut parte de 6 încercări… a plâns până aproape de inconștiență), aerosoli cu Dexametazonă, antibiotice și alte medicamente administrare oral, antibiotice pentru noi… găleți de secreții aspirate, ore și ore petrecute cu fetele plângând în brațe, plânsete și disperare de fiecare dată când ne vedeau cu o linguriță în mână, plânsete isterice la simpla lăsare la orizontală pe masa de înfășat, plânsete incontrolabile și zvârcoliri la fiecare ședință de aerosoli…

Suntem, cu toții, epuizați total. Și fizic, de la atâtea zile și nopți nedormite, dar mai ales psihic… ne-am chinuit copiii peste limita suportabilului, și pentru ei și pentru noi.

Este înfiorător șă-ți iei copilul în brațe și să izbucnească în plâns cu sughițuri, împingându-se din brațele tale cu picioarele și lovindu-te cu pumnișorii, cu toată forța lui, de teama că îi vei face rău, din nou… Este îngrozitor sentimentul că aceste făpturi de  numai 9 luni, ale căror judecată se rezumă la chestiuni primordiale de siguranță, atașament și confort, simt că mama e dușmanul lor, mama e aceea care le chinuie și le face rău… Privirea lor rătăcită, disperarea cu care parcă mă implorau să opresc nebulizatorul, să le eliberez din strânsoarea brațelor mele…disperarea cu care încercau să se opună tratamentelor, disperarea cu care reacționau la orice gest al nostru… toate aceste momente au fost de 10 ori mai grele ca oboseala în sine, ca durerile noastre fizice de cap, gât, urechi, dinți, oase, mușchi și tot ce ne-a mai durut pe noi…

A trecut mai bine de o săptămână de când măzărichile n-au mai mâncat aproape nimic. Doar lapte, în cantități  minuscule… Sunt deshidratate, sunt lipsite de vlagă, slăbite, obosite, încercănate… Sunt temătoare, nu mai au încredere nici în noi, nici în altcineva din casă, au plâns zilele acestea cât n-au plâns de luni întregi… Întind mânuțele mereu pentru a fi luate în brațe și ocrotite, apoi ne resping cu spaimă, la cel mai mic gest… Respiră greu, deși consultul ulterior ne-a confirmat că am depășit cu bine faza critică și că boala e în curs de vindecare, tușesc greu, adorm greu și se trezesc ori plângând dintr-o dată, fără un motiv anume, ori sufocându-se de la mucișori…

Of… ne facem bine cu toții, dar avem atâtea de reparat și de recuperat afectiv…

Ne facem bine, da… am avut, din nou, curajul să iau aparatul foto în mână…

10.01.2011, Sofia.

10.01.2011, Natalia.

 

Etichete: aerosoli, bronsiolita, conditii spitale de copii, tratament la domiciliu