Mama îmi tot repetă că nici eu, nici soră-mea n-am avut vreun interes pentru a merge în patru labe, în mica noastră copilărie… Dacă treaba asta s-ar moșteni, cumva, genetic, mi-ar fi clar de ce niciuna dintre măzărichi nu pricepe nicicum treaba cu statul pe palme și genunchi. Nuuuu… pentru a ajunge la țintă, practica uzuală este rostogolitul în lateral, iar în cazuri de maximă necesitate intră în acțiune arma secretă: fruntea. E atât de simplu să înainteze pe frunte, coate și tălpi, cu fundul și genunchii în aer!…

De aproape două luni suntem în aceeași fază critică: statul în fund este plictisitor și anost, toate lucrurile interesante sunt mereu la prea mare distanță de fete, iar mersul de-a bușilea pare de neîncercat. Eu, personal, n-am nicio problemă cu toate acestea, însă mă obosește crunt efortul lor continuu de a ajunge în altă parte decât locul în care le așez, activitate însoțită binențeles de icnete, scâncete, plânsete și țipete dintre cele mai ascuțite. Frustrarea e mare, dar nu îndeajuns încât să le dea impulsul de a se deplasa ca și bebelușii ”normali”…

În rest, ne distrăm și noi cum știm mai bine…