Patru!

Nu-mi spune că nu-ţi aminteşti acest joc.

Se petrecea pe vremea când copiii ieşeau cu toţii afară, băteau mingea, alergau pe străzi, jucau “prinsa” şi “scunsa” până la căderea nopţii, săreau elasticul şi, când oboseau, se jucau “de-a magazinul”, “de-a doctorul”, “de-a mama-tata-şi-copilul” şi nemuritorul “flori-fete-filme”.

Dintre toate acestea, joaca de-a mama, tata şi copilul era  – de departe – cea mai complicată indeletnicire. Pentru că astfel puteai face “familie” cu cine îţi era drag, puteai să-ţi “educi” copilul imitând întocmai comportamentul parinţilor tăi sau, dimpotrivă, puteai reconstrui scene de acasă schimbând cu totul deciziile luate de cei mari. Şi, astfel, învăţai – prin joc – cum să te faci om mare.

Unora dintre copii le-a plăcut atât de mult acest joc, încat abia au aşteptat să se facă mari şi să-l joace la casa lor, de-adevăratelea. Pe alţii maturitatea i-a prins cu totul nepregatiţi şi a fost nevoie să-şi reamintească, puţin câte puţin, din secretele acestui joc, demult uitat… Sunt, însa, mulţi oameni mari prea serioşi, care nu-şi permit să râdă, să se joace, să fie copii – nici chiar atunci când nu-i vede nimeni. Sunt chiar prea mulţi… şi prea bătrani la suflet, pentru acest blog.

Cât despre noi trei patru… eu noi suntem copii pe de-a-ntregul, ea umblă în haine de om mare, care-i sunt prea largi, iar el… se joacă de-a adultul mai mereu.

Plastic vorbind, suntem viteji acrobaţi pe una din sârmele fericirii, încercând să ne menţinem într-un echilibru perfect. Când ea e prea copilă, el o trage de mânecă şi-i reaminteşte că oamenii mari trebuie sa fie mai aşezati la cap. Când el e prea serios, ea se prostesşe, îl face să râdă… Când unul din ei e necăjit, celălalt se inclină în partea opusă, mereu restabilind echilibrul dintre ei. Mda, mare parte din timp.

Iar  eu noi suntem aproape, aşteptăm momentul “potrivit” să apărem în viaţa lor. Momentul potrivit pentru mine noi, căci ei se simt pregatiţi, haha. We’ll see!

Până la urmă, treaba cu sârma este mult mai simplă: nu suntem, de fapt, decât trei patru rufe colorate, întinse cu capul în jos pe o sârmă de rufe. Fericirea noastră vine din legănarea în vânt, din răcoarea placută păstrată cât încă nu ne-am “uscat”, din prospeţimea mirosului de curat, din căldura soarelui strecurându-se pe sub gulere, din gâdilatul frunzelor ce ne ating în căderea lor, din senzaţia de limpede a ultimei clăteli, din atingerea colţurilor sub cleme – ca şi cum ne-am ţine strâns de mâini, din hilarul lumii văzute invers. Cu trei patru perechi de ochi curioşi.