Nu vă uitați prin colțuri, pe după uși și sub preș! Mai avem ceva de lucru la detalii, însă vrem să deschidem ferestrele, să lăsăm lumina și aerul proaspăt să pătrundă înauntru și să ne bucurăm împreună de ele!

Vă poftim, deci, în casă nouă…

p.s. Vă rugăm să modificați în blogroll mutarea noastră în căsuță nouă, pentru a ajunge la noi cât mai ușor, fără să vă rătăciți!

Suntem cu tati acasă, iar zilele noastre trec uluitor și amețitor de repede! E dimineață, puțin după ora 7… și fetele chiuie în pătuțuri, strigându-ne vesel: Mmmmmama! Mmmmmmammmma! Tattttttti! Tattttta!!! (mama are – invariabil – un pronunțat accent pe primul ”m”, iar tata e accentuat pe al doilea ”t”, care face ca numirea lui să aibă întotdeauna o intonație veselă și atât de drăgălașă…). Urmează porția de lapte cu cereale, apoi joaca și, de câteva zile, statul pe olițe (azi, pentru prima oară, le-am ”umplut” pe amândouă)… Îmbrăcarea și somnul scurt de dimineață, 30-40 de minute în care abia apucăm să luăm micul dejun și să pregătesc prânzul fetelor… E rândul prânzului, apoi joacă – timp în care noi dereticăm în urma fetelor, supraveghindu-le cu ochi de vultur, o scurtă plimbare afară – dacă vremea ne permite sau doar somnul de după-amiază – care rar depășește o oră și jumătate, masa de după-amiază și ”distracția de seară”, adică agitația, circul și plânsetele de oboseală… Băița de la ora 19:00 readuce lucrurile sub un oarecare control și toate se termină cu bine odată cu laptele de seară…

De la ora 20 suntem ”liberi” să facem treburi de oameni mari. Moment în care ori vizionăm un film, ori trebăluim la bucătărie pentru a doua zi, ori se adună mici probleme gospodărești, ori… ne luptăm pentru calculator și, pentru că mie îmi place deopotrivă și să citesc orice îmi pică-n mână, de obicei mă las ”învinsă” cu ușurință, preferând mirosul de hârtie și lumina caldă a veiozei în locul ecranului obositor al laptopului…

Nu-i de mirare că nu mai ajung să scriu sau să citesc mai nimic. Nu-i de mirare că fetele au aproape 11 luni și n-am mai scris nimic despre evoluția lor de… nici nu mai știu când.

O voi face acum, pe scurt, fără nicio ocazie specială… La ultima măsurătoare, luna trecută, trecuseră ambele de 8 kg, Sofi cu câteva grame, iar Nati cu un considerabil avans de mai bine de 100 gr. Ambele măsurau 70 cm și, la controlul pediatric, nu s-a mai auzit nicio urmă a bronșiolitei, în plămâni…

În continuare suntem supărate pe carne, indiferent de forma de prezentare sau de gust. Am renunțat, nu încerc mai des de o dată la 3-4 zile, mă concentrez pe meniuri variate – adaptate pentru ele din cartea de bucate a adulților… am descoperit că mâncarea de cartofi ”cu gust” e de 10 ori mai apreciată de fete ca și piureurile de zarzavaturi pentru bebeluși, am descoperit că tăiețeii (făcuți de Dragoș) cu caș desărat și pastă de roșii sunt mult mai gustoși decât cei cu brânză dulce făcută de mine, că biscuiții făcuți de tati și pâinea făcută de mami țin și de foame, și de gust… și, poate cea mai importantă descoperire a ultimei perioade, este APA… Nu râdeți, în sfârșit măzărichile au început să bea câte 10-20 ml de apă/zi, încântate că pot face acest lucru singure, din cănițele cu pai…

În seara în care Nati și-a băut lăpticul ținându-și singură sticluța de la început până la sfârșit, Dragoș a fost cel mai mândru tătic din lume, iar mie mi-a venit să plâng cu lacrimi de crocodil… am simțit, pentru prima dată, că fetele noastre cresc… prea repede, mult prea repede! Am simțit că încep să câștige un soi de independență care le transformă din bebelușele dependente total de noi în fetițe mari, ce fac lucruri singurele și nu mai au nevoie de mine azi pentru a mânca, mâine pentru nimic… A fost un sentiment îngrozitor, care mă va încolți, probabil, de fiecare dată când măzărichile vor face ceva nou, desprinzându-se – puțin câte puțin – de noi… Și deja mă văd pensionară, rămasă cu casa goală, uitată de copii, neștiind ce să fac cu viața mea…

Vocabularul fetelor, deși sărac în cuvinte, e plin de interjecții și gesturi care definesc diverse obiecte sau acțiuni… Comunicarea verbală se face cu ajutorul a 7 cuvinte: mama, tata, opa! (=hopa), papa, apă, da, data! (=gata) și ute!, ăte!, ite!, tttte!, sssse!, șșșșe!, țțțe! – toate pentru ”uite!”… În ciuda tuturor piedicilor verbale, fetele au învățat să se facă foarte bine înțelese și mai ales acultate, orice nemulțumire fiind însoțită de ample proteste verbale, care ne pun din greu răbdarea la încercare… și din care ele ies mai mereu învingătoare.

Am introdus statul pe oliță în rutina de dimineață, la ora aproximativă la care fetele fac primul caca al zilei. N-am nicio așteptare realistă ca ele să învețe, la această vârstă, ce au de făcut acolo – de vreme ce ele nu realizează nimic  nici din ce se întâmplă când le schimb pampersul, de exemplu… însă mă aștept ca această rutină să le obișnuiască, în timp, cu ”obiectul”, cu statul în sine pe oliță, cu ”a ști” că 5-10 minute petrecute șezând pe oliță sunt normale și pentru restul lucrurilor e timp suficient după aceea.

Nu contează dacă e devreme sau târziu, dar au învățat amândouă să se ridice în pătuțuri și să rămână acolo, în picioare, ținându-se singurele cu mânuțele de grilaj, fără a-mi mai fi teamă că se răstoarnă și se lovesc. Binențeles că se întâmplă frecvent să se dezechilibreze și să cadă, însă obsev că se întâmplă într-o manieră tot mai ”flexibilă”… dacă la început amândouă fetele cădeau ca scândura, perfect drepte, lovindu-se invariabil de o latură a pătuțului, acum învață să se lase în funduleț – dacă apucă, sau cel puțin să încerce să se îndoaie cumva, amortizând șocul căderii. Plânsetele în asemenea momente sunt și ele din ce în ce mai ușoare, uneori lipsind cu desăvârșire… Oricum, de când cu ridicatul în picioare, diminețile mele sunt mult mai vesele, iar priveliștea din fața ochilor – atunci când îi deschid, mult mai dragă!

Mersul în 4 labe ne ridică în continuare probleme, deși Sofia se pare că a reușit să dibuiască tainele înaintatului pe genunchi, după săptămâni întregi de încercări ratate și nesfârșite plânsete de frustrare… Nati, deși se ridică și ea, încă găsește că mișcarea prin rostogolire laterală e mult mai rapidă și mai eficientă, mulțumindu-se cu ”atât” momentan. Cert este că, fie sărind ca broscuțele, înaintând ca râmele sau rostogolindu-se ca buștenii la vale, fetele noastre sunt peste tot! Ah, da… și niciodată amândouă în același loc!

Cât despre mersul în picioare… amândoi adulții suntem cocoșați și distruși!

Am o mulțime de filmulețe și poze pe care vreau să le postez, cât de curând, despre toate acestea!… Pe noul blog.

Am nevoie de cât mai multe voturi (”Like!”) pe pagina unui concurs foto la care particip. Tema concursului este ”Alb-negru în doi”. Fotografia mea este aceasta:

Dacă vă place sau doar aveți plăcerea de a mă ajuta, e simplu… intrați pe pagina acesta de concurs și oferiți un vot fotografiei mele. Momentan fotografia se afla pe pagina 3, însă ordinea imaginilor se schimbă aleator… o veți recunoaște ușor, dacă vă uitați după cei doi pantofi de miri (pentru verificare apare și numele meu, dacă puneți mouse-ul deasupra ei).

Vă mulțumesc mult!

Mai întâi, vacanța la Timișoara ne-a ”obligat” să folosim – în cele 6 săptămâni – doar scăunelele Bumbo, din motive de transport și spațiu. Cum unul dintre ele nu are măsuță, iar măsuța celuilalt nu s-a dovedit utilă decât pentru a provoca fetele să o demonteze rapid, ne-am mulțumit să le putem hrăni ”civilizat”, în scăunelele lor, cu lingurița, ”mură-n gură”.

Apoi a urmat episodul prelungit de boală al fetelor, timp în care nu s-au atins nici măcar de o firimitură de mâncare… ne-am mulțumit cu cei câțiva zeci de ml de lapte băut, la fiecare masă, cât să nu se deshidrateze de tot. De mâncare solidă nici vorbă! Iar când, în sfârșit, s-au făcut bine, parcă uitaseră tot. A fost nevoie să o luăm de la zero cu ele, începând cu piureuri dulci, pasate cremă – ca la 6 luni și continuând, cu mare greu, să le reintroducem legumele, zarzavaturile și lactatele.

Ne-am întors, apoi, la Cluj, unde ne-am reîntâlnit cu scăunelele noastre cu tăviță. Acest moment a coincis și cu introducere, în sfârșit, a cărnii în meniul măzărichilor. Fiasco total. Carnea s-a dovedit a fi, cel puțin până acum, cea mai rea legumă!

Mesele BLW ale fetelor sfârșesc, invariabil, aruncate pe jos, în câteva minute de la servire. Zilele trec și măzărichile par a nu se sătura de a arunca mâncarea pe jos, urmărind cu privirea, amuzate la maxim, traiectoria diverselor legume… După fiecare asemenea distracție sfârșim  – cum s-ar spune – tot la linguriță, iar eu am ajuns să mă bucur că fetele mănâncă măcar așa! După mai bine de o săptămână de încercări, carnea (vițel și piept de curcan) se dovedește a fi la fel de rea la gust pentru fete, indiferent cum aș prepara-o și în ce fel aș ascunde-o în piureurile fetelor, cât mai bine pasată… E suficient să-i simtă gustul sau textura pentru a-mi împinge afară din gurițe, uitându-se încruntate la mine, fiecare linguriță ce încerc să le-o dau.

Nici carnea bucăți nu are mai mult succes…

Mult mai bune par a fi macaroanele cu telemea sărată din farfuriile noastre, tocănița de cartofi, covrigii cu sare, clătitele, saloanele de pom etc. … exact chestiile de care încerc să le feresc!

Așa… cred că am nevoie să-mi explice cineva încă o dată la ce-i bună carnea și cum să le obișnuiesc pe fete cu ea…

Eram mereu fascinată de multitudinea de recipiente din băile prietenelor mele, produse speciale pentru fiecare părticică a corpului,  a părului, a feţei… produse speciale pentru fiecare părticică a casei, prosopele colorate, bureței… Îmi doream și eu o asemenea baie, ce reprezenta pentru mine apogeul feminității! Îmi doream, în plus, etajere pline de parfumuri, cutii cu sute de produse de make-up, accesorii de păr, bijuterii și gablonțuri…

Mi-am dorit mereu dulapuri pline de haine, pantofi, eșarfe și poșete… și am investit mare parte din salariile tinereții mele în împlinirea acestui vis… Mi-am dorit mult din orice, rezerve pentru fiecare obiect în parte și o mulțime de nimicuri inutile, dar încântătoare…

A fost o vreme în care în care îmi plăcea să-mi decorez mobila ca pomul de Crăciun, cu o mulțime de lumânări parfumate, suveniruri și obiecte decorative. Se întâmpla în același timp cu pasiunea pentru veselă, oale și tacâmuri, din care mi-aș fi cumpărat seturi întregi ”pentru când ‘oi fi la casa mea!”… în același timp cu pasiunea pentru odorizantele de cameră, uleiuri și bețișoare aromate, uleiuri de baie, uleiuri de corp, de păr, de plajă…

Mi-am dorit abundență. De orice fel.

***

Acum privesc cu disperare în jur și aș vrea uneori să pot da foc spațiului în care locuiesc, cu toate lucrurile noastre în el. Să salvez doar câteva obiecte extrem de personale, câteva amintiri și câteva lucruri utile, achiziționate în ultimii ani. Iar restul, tot ce nu mă lasă sufletul să arunc acum ”de bun”, să se mistuie.

Mă sufoc în prea mult. Am nevoie de spațiu, de aer curat, de confort și de o organizare cât mai practică  a locuinței. Mă uit în jur și descopăr câtă inutilitate zace în majoritatea obiectelor ce-mi aparțin. TV-ul cu zeci de milioane pe care nu-l pornim aproape niciodată, așteptând cuminte vremurile când voi avea  – din nou – timp pentru filme bune; dulapurile ticsite de haine și încălțări pe care n-am sa le mai pot purta probabil niciodata; baia plină de zeci de recipiente de curățat, alături de cele pentru îngrijire; bufetul din bucătărie ticsit cu pahare și căni descompletate; cămara ce așteaptă, parcă, un război, ca sa ne ajute să supraviețuim foametei cel puțin două luni de zile…

Mai mult și mai mult… mult prea multe s-au adunat în jurul meu și simt că-mi cad în cap.

Am nevoie de un spațiu deschis și aerisit, cu perdele albe, vaporoase, cu parchet frumos lăcuit, pereți pastel și mobile simple… Un dulap cu două-trei rânduri de haine, pe care să le schimb periodic cu altele noi. Câteva prosoape albe, cu viață scurtă, și câte două rânduri de lenjerie de pat. O bibliotecă pentru cele câteva cărți și albume agonisite, o etajeră în baie pentru periuțele de dinți și un dulăpior pentru cele două-trei produse bio de curățenie. Lucruri puține, spații aerisite, ușor de curățat și întreținut…

Pentru toate acestea, caut soluții.

Caut un produs universal pentru curățenia casei, cât mai bio și cât mai eficient… Un produs cu care să pot spăla și vase, și haine, și podele, și geamuri, și ceramica, și wc-ul și absolut orice trebuie spălat într-o gospodărie. Momentan studiez eficacitatea nucilor de săpun, despre care am tot citit în ultimul timp, dar mai caut și alte variante… nu toate recenziile sunt pozitive, am înțeles că entuziasmul trece după câteva luni de spălări.

Caut un produs universal de igienă, cu care să ne spălam – și eu și soțiorul – și pe corp, și pe păr… și pe care, ulterior, să-l putem folosi și cu fetele… Caut un produs cosmetic bun de folosit și iarna și vara, și seara și dimineața, și când am tenul uscat de vânt, și când e gras și cu tentă acneică, bun și pentru față, și pentru corp, și pentru mâini sau picioare… Știți voi, produsul perfect…

Caut soluții pentru a-mi simplifica viața și pentru a-mi organiza spațiul de locuit cât mai eficient… Aștept orice fel de sugestii sau idei, produse testate de voi și de care ați fost mulțumite… cine mă ajută?

Fusese un prieten bun și drag, iar urechiușele sale calde, pufoase și moi se lipiseră de pleoapele măzărichilor în seri nenumărate, fiind acolo mereu și la trezire, să le mângâie delicat…

Iepuraș devotat, Coconașul  ne-a fost alături până în ultima clipă, căzând  la datorie – la propriu – din brațele uneia dintre fete, într-un nefericit moment de neatenție.

Au trecut apoi, fără să-l putem uita vreo clipă, 40 de zile reci și 40 de nopți grele și triste, în care ne-am imaginat mereu cum Coconașul nostru drag zace în câmp deschis, biciuit de vânturi aspre,  înecat de ploi mohorâte și sufocat de zăpezi murdare, la marginea unui drum călcat de mii de roți… L-am văzut, cu ochii minții, răpus de teamă și disperare, abandonat fără nicio șansă de supraviețuire vicisitudinilor iernii, cu lacrimile de dor și resemnare înghețându-i grele șiroaie pe obrăjorii murdari… căci vai!, ironic, tocmai un iepuraș vestit cum e Coconașul se născuse fără picioare și, astfel,  fără șansa de a face țop-țop! din calea urgiei ce-l pândea!

Aceste gânduri negre ne treceau, trist și greu, prin fața ochilor, în timp ce parcurgeam, în sens invers, șoseaua gri ce ne răpise micuțul prieten… când, deodată, am recunoscut locul în care oprisem, pentru scurt timp, în acea seară fatidică de 19 decembrie. Am decis, brusc, să tragem pe stânga și să oprim  o clipă, fie doar și pentru a arunca o ultimă privire și a păstra un moment de reculegere la locul nenorocirii… Nu îndrăzneam să sperăm nimic.

Am coborât din mașină, am măsurat din priviri acea porțiune de câmp deschis, înzăpezită și, pe margine, plină de noroi… am pornit încet, cu ochii în pământ, târându-ne pașii prin zăpadă și căutând din priviri ceea ce putea fi absolut oriunde… o urmă, oricât de mică, a Coconașului mult-iubit…

Și atunci s-a întâmplat o minune!

Undeva, acoperit de noroaie negre și reci, trupul firav al Coconașului zăcea, aproape neînsuflețit, într-unul din șanțurile adânci lăsate de roțile mașinilor, asemeni unor tranșee… În acea clipă – precum Kate Winslet supraviețuind Titanicului de pe pojghița ei de gheață – Coconașul și-a adunat ultimele puteri și, dovedind o voință extraordinară de a trăi, a ridicat o urechiușă în calea lui Dragoș, implorând, mut, ajutor…

Cu neîncredere și infinită emoție, Dragoș s-a aplecat asupra siluetei indefinite a iepurașului ce zăcea sub apele negre și înghețate, ridicându-l pe bietul Coconaș, care nu-și revenea din uimire: fusese găsit, fusese salvat!!!

Trupul său purta urmele suferințelor îndurate de-a lungul celor 40 de zile… Blănița sa, cândva atât de moale și pufoasă, mustea acum de noroi, iar ochișorii săi negri abia se mai distingeau printre pete de ulei de motor!

Dragoș l-a strâns delicat în palme, încălzindu-l și redându-i speranța unui nou început alături de familia sa… L-a pupat cu mult drag, apoi l-a așezat cu grijă în mașină, la căldură, vorbindu-i blând și rugându-l să reziste până acasă, să rămână cu noi și să ne ierte pentru tot ceea ce suferise din cauza neatenției noastre…

Am fost doi părinți total iresponsabili, dar iată cum viața ne-a mai dat o nesperată șansă de a o lua de la capăt și de a repara răul pricinuit atât Coconașului, cât și măzărichilor, prin pierderea lui! Acum suntem atât de fericiți și recunoscători!

Ajunși acasă, l-am răsfățat pe Coconaș cu o baie caldă, înspumată și relaxantă,

urmată de dușuri scoțiene, calde și reci, pentru revigorare:

Odată Coconașul întremat, ne-am ocupat de scoaterea petelor din profunzime, lăsându-l să se răsfețe – peste noapte – cu o măsură generoasă de Vanish, în care se poate bălăci după bunul său plac! Sperăm ca mâine dimineață să fie, din nou, imaculat și moale, ca-n zilele lui de glorie… Dacă nu, îl vom accepta așa cum e, iubindu-l chiar mai mult și prețuind mereu eroismul și devotamentul său!

Bun (re)venit acasă, iubitul nostru Coconaș!

Ce să fac cu un copil de 10 luni care de mai bine de 1 lună se smiorcăie marea majoritate a timpului? Nu are dureri de dințișori, nu o doare nici altceva, nu are motive de jale – altele în afara dorinței continue de a fi ridicată în picioare (pe care nu știe să stea singurică, deci trebuie susținută în permanență de cineva) sau de a fi luată în brațe… Și, dacă acest plâns aproape continuu n-ar fi destul ca să ne scoată din minți, ne lovim și de un refuz constant de a sta în funduleț, manifestat prin arcuiri ale trunchiului la 180 grade și țipete groaznice, de fiecare dată când încercăm să o așezăm undeva…

Problemele cu ea au început cu mai bine de o lună în urmă, odată cu vizitele prelungite – la Cluj – ale surorii și mătușii mele. Bunele lor intenții, acelea de a mă ajuta cu fetele, au fost greșit înțelese de Sofia, care s-a obișnuit imediat să fie mereu cineva lângă ea, la cheremul ei… Astfel că, odată rămase din nou singure, m-am trezit cu o Sofia complet schimbată, mereu plângăcioasă, mereu nemulțumită, dorindu-și în permanență să o țin în brațe sau să mă joc numai cu ea.

În scurt timp am ajuns să-mi petrec cea mai mare parte din zi gravitând în jurul ei și încercând s-o îmbunez, să descopăr ce o supără, ce o doare, ce o necăjește atât de tare încât să o facă să se smiorcăie aproape în permanență. Binențeles, în brațe totul dispărea ca prin farmec, spre disperarea și durerea mea de spate tot mai acută și spre tristețea Nataliei, care ajunsese să-și petreacă ziua singurică, pe covor, privind lung după mine sau jucându-se cu câte o jucărie, cu ochi în pământ.

Mi-am dat seama că nu e corect ce fac și că nu le pot acorda măzărichilor atenție diferită, așa că am decis să sacrific toanele și mofturile Sofiei și să mă comport, din nou, normal cu amândouă. N-a funcționat. Sofia a învățat foarte repede că, dacă țipă și plânge și se dă – la propriu – cu fundul (și capul) de pământ, va obține imediat ceea ce-și dorește.

Aș lăsa-o să se ”explime” în acest fel după bunul ei plac, dacă n-ar antrena-o și pe Nati, după o vreme, în plânsetele ei. Ceea ce n-are niciun sens.

Cam așa face Sofia, mare parte din zi:

Sau așa (binențeles, n-am stat să filmez o ”criză” mai puternică, aceste imagini fiind cât se poate de blânde):

Mă lasă nervii!

Poate chiar ne vom muta cu totul, în căsuța pe care o avem deja și care zace nefolosită de o bună bucată de vreme… Să vedem dacă ne ajută Cineva.

De aproape două luni suntem în aceeași fază critică: statul în fund este plictisitor și anost, toate lucrurile interesante sunt mereu la prea mare distanță de fete, iar mersul de-a bușilea pare de neîncercat. Eu, personal, n-am nicio problemă cu toate acestea, însă mă obosește crunt efortul lor continuu de a ajunge în altă parte decât locul în care le așez, activitate însoțită binențeles de icnete, scâncete, plânsete și țipete dintre cele mai ascuțite. Frustrarea e mare, dar nu îndeajuns încât să le dea impulsul de a se deplasa ca și bebelușii ”normali”…

În rest, ne distrăm și noi cum știm mai bine…

Am început cu o plimbare scurtă, joi, în Piața Unirii, locul meu de suflet… unde am privit porumbeii, cu mare interes!

Ne-am pozat în toate direcțiile, am admirat – pentru a mia oară – clădirile, oamenii cu graba lor, păsările ce nu se grăbeau niciunde… apoi am făcut cale-ntoarsă spre cuibușorul nostru cald și primitor. Măzărichile s-au bucurat tare de această ieșire !

Vali, Piața Unirii, 15.01.2011

Cu mami la plimbare, 15.01.2011

Măzărichi, 15.01.2011

Natalia, 15.01.2011

Sofia, 15.01.2011

Întoarse acasă, ne-am jucat o după-amiază întreagă, până am picat late de oboseală… Avem atâtea zile de recuperat!

*****

Facem progrese pe toate planurile.

Vocabularul fetelor a ajuns, brusc, la 4 cuvinte rostite conștient: mama, tata, papa, opa (hopa), iar Nati, în plus, îmi arară  uneori câte o jucărie, spunându-mi: ute! ute!…

După ore interminabile de anatomie practică, în decursul cărora am suportat o grămadă de degete înfipte energic în ochi, în nări, în gură, în urechi și în păr, Sofia mi-a arătat, acum câteva zile, unde sunt ochii mei, nasul meu și gura mea… Am fost atât de mândră de ea! Am lăudat-o, s-a bucurat că m-a impresionat cu cunoștințele ei de anatomie, așa că a decis să-și aprofundeze studiile încercând, de câte ori sunt o clipă neatentă, să-mi detartreze dantura cu unghiile sau sa-mi scoată polipii…

La controlul din această dimineață, în sfârșit, am simțit și cel de-al doilea dințișor al Nataliei. Doamne-ajută, am scăpat de încă unul!  Așteptăm acum, cu teamă, un canin al Sofiei, inflamat tare, ca o tristă excepție de la ordinea firească a ieșirii dinților. Dacă m-a moștenit genetic, e clar: și mie, conform spuselor mamei și fotografiilor, caninii de sus mi-au ieșit primii… arătam ca un mic vampir și așa am rămas până în ziua de azi!

*****

Și, la final, o chestie amuzantă tare… Se face că buni-buni, mare amatoare de amintiri de familie, a hotărât să salveze, în ziua nunții noastre! (3 oct. 2009), vârful tortului nostru de proaspeți însurăței, pe care l-a păstrat, până acum (!), frumos ambalat în folie, în congelator… E-adevărat, nu o dată, în vizitele noastre acasă, ne-a îmbiat cu o felie din faimosul tort, însă am refuzat mereu, eu personal considerând că nu e foarte safe să mâncăm dintr-un tort conservat cu lunile, fie și la congelator. Acest tort, învelit în marțipan roșu și decorat cu o fundă mare, albă, a ocupat jumătate de sertar de congelator timp de aproape 15 luni, mama ferindu-l cu mare grijă de alte pachete ce ar fi putut să-i pună funda în pericol… Zilele acestea i-a venit rândul, totuși, la tăiat… Cu oarecare îndoială, am decis să-i încercăm totuși gustul, în speranța că se va dovedi cât mai blând cu stomacurile noastre și nu va produce nicio catastrofă intestinală. Și, astfel, cu mare pompă și declarând zi culinară festivă în familie, l-am tăiat:

A fost… un adevărat deliciu!